Odată demult, pe lume trăiau ca toţi oamenii un soţ şi o soţie. Ea se numea Elena, el, Ivan.
Se întoarce soţul de la slujbă, s-arunca în fotoliu în faţa televizorului şi citeşte gazeta. Nevasta lui, Elena, pregăteşte cina. Îi serveşte soţului cina şi bombăneşte ca el nu face nimic util în casă şi că aduce bani puţini…
Văicăreala femeii îl sâcâie pe Ivan, dar el nu-i răspunde urât. Îşi zice numai în sinea lui: «Nepricopsita şi neglijenta, mai are şi gura de vorbit: Când am luat-o era alta, mai frumoasă, mai afectuoasă».
Odată, în timp ce era mereu nemulţumita Elena îi cere lui Ivan să meargă să arunce gunoiul, el, fără nici-o tragere de inimă, s-a ridicat de la televizor şi s-a îndreptat spre ieşire. S-a oprit în tocul uşii, s-a răsucit oleacă şi gânditor i s-o adresat lui Dumnezeu:
— Dumnezeul meu, ooo Dumnezeul meu! Anapoda viaţă mai duc. Oare, veacu’ meu tot o să mi-l petrec lângă soţia asta lălâie şi cicălitoare? Asta nu-i viaţa, ăsta-i chin făr’ de sfârşit.
Şi auzi brusc, Ivan, vocea de-abia perceptibilă a lui Dumnezeu:
— Nevestei tale, Eu, fiul Meu, capăt aş putea să-i pun. Şi fermecătoare zeiţă de nevastă să-ţi dărui. Doar că ai tăi vecini, numai ce-or vedea neaşteptata schimbare din destinul tău, mare mirare o să-i cuprindă. Mai bine, hai să facem aşa: Eu o s-o schimb gradual, o să-i sădesc soţiei tale duh zeiesc şi aspectul exterior o să i-l fac mai frumos. Numai că, tu ia aminte! De vei vrea alături de-o zeiţă să trăieşti, atunci şi a ta viaţă, merituoasă de-o zeiţă, va trebui să-ţi faci.
— Îţi mulţumesc, Doamne. Oricare bărbat îşi poate schimba viaţa de dragul unei zeiţe. Spune-mi numai, când vei începe schimbarea soţiei mele?
— Câte puţin, Eu, chiar de pe-acum voi începe s-o schimb. Şi cu fiecare clipă, tot mai mult înspre bine voi continua s-o schimb.
A intrat în casa lui, Ivan, s-a aşezat în fotoliu, a luat ziarul şi a deschis iar televizorul. Dar parcă nu-i mai venea nici să citească, nici să vadă filmul. Se abţinea cu greu şi din când în când mai trăgea cu coada ochiului, nu s-o fi schimbat cumva nevasta, măcar câtuşi de puţin?
S-a ridicat, a deschis uşa de la bucătărie, a lăsat capu’ pe-o parte şi privea concentrat la soţie. Ea stătea cu spatele la el şi spăla vasele murdare de la cină.
Elena îi simţi privirea la un moment dat şi se răsuci spre el. Privirile celor doi se întâlniră. Ivan privea la soţie şi gândea: «Nu, nu, nici-o schimbare la ea.»
Elena, sesizând insolita atenţie a soţului, dar neînţelegând ce se petrece, îşi aranjă părul, şi chipul îi fu înflăcărat de doi bujori de roşeaţă când îl întrebă:
— Ce-i cu tine, Ivan, ce te uiţi aşa pătrunzător la mine?
Soţul, el însuşi zăpăcit, răspunse dintr-o suflare fără să gândească:
— Ce-ar fi să te ajut să speli vasele? Mă gândeam şi eu aşa…
— Vasele? Să mă ajuţi? răspunse în şoaptă soţia contrariată, lepădând şorţul murdar, le-am spălat de-acuma.
«Ca să vezi, a început să se schimbe deja la ochi», a gândit Ivan, «şi arată mai bine», şi s-a apucat el de şters vasele.
În ziua ce-a urmat, Ivan s-a grăbit să ajungă acasă. Ohh, nu mai avea răbdare să vadă cum se transformă treptat într-o zeiţă, nevasta lui cea cicălitoare.
«Dar dacă ea s-a schimbat deja şi eu tot ca-nainte am rămas? Ia, mai bine să cumpăr nişte flori, să n-o lovească în faţă mizeria mea.»
S-a deschis uşa casei şi şi-a pierdut cumpătul, vrăjit, Ivan. În faţa lui stătea Elena într-un neglijeu pe căre i-l cumpărase tocmai el cu un an în urmă. Avea părul frumos aranjat, adunăt sub o panglică. El a amuţit şi, fâstâcit, i-a întins buchetul de flori, nemaidezlipindu-şi privirea de la ea.
Elena a luat florile, le-a mirosit puţin şi şi-a coborât pleoapele, îmbujorându-se toată.
«Ahh, cât sunt de fermecătoare genele zeiţelor! Şi ce trăsături graţioase! Ohh, câtă frumuseţe interioară şi exterioară!»
Când s-a aşezat la masă, în faţa lui s-a aşezat şi soţia. Brusc, Elena s-a ridicat în picioare şi s-a scuzat:
— Scuză-mă, am uitat să-ţi deschid televizorul! Uite ţi-am cumpărat ziarele de azi.
— Nu-mi trebuie televizor şi nici ziarele nu vreau să le citesc, toate vorbesc despre aceleaşi lucruri, a răspuns Ivan spontan, tu mai degrabă spune-mi cum ai vrea să petreci ziuă de mâine – sâmbătă?
Surprinsă, Elena i-a răspuns tot cu o întrebore:
— Dar, tu?
— Eu am cumpărat ocazional două bilete la teătru. Şi poate că ziua ai vrea să mergem prin magazine. Că, deh, mergem la teatru şi ar fi bine să trecem mai întâi pe la un magazin, să-ţi cumpărăm o rochie potrivită ocaziei.
Şi puţin a lipsit ca lui Ivan să nu-i scape cuvintele-i emoţionate: “o rochie demnă de-o zeiţă” S-a fâstâcit, s-a uitat iar la ea şi a oftat. În faţa lui, la masă, stătea o zeiţă. Chipul ei radia fericire şi ochii-i străluceau. Privirea-i era un pic tainică şi întrebătoare.
«Ooo, Doamne, sunt încântătoare zeiţele! Şi dacă se face tot mai frumoasă pe zi ce trece, voi fi eu oare demn de o zeiţă?», a cugetat Ivan şi l-a străbătut un gând, ca un fulger: «Trebuie să reuşesc! Să apuc cât mai am alături o zeiţă. Trebuie să-i cer, s-o implor, să-mi nască un copilaş. Copilaşul va fi al meu şi al minunatei zeiţe.»
— La ce te gândeşti, Ivan? Văd preocupare pe chipul tău, i-a spus Elena soţului.
Dar el era paralizat de emoţie şi nu ştia cum să-i mărturisească gândul intim. Că doară nu era lucru de şagă să-i ceri unei zeiţe să-ţi facă un copil! Darul acesta, Dumnezeu nu i-l făgăduise. Nu ştia Ivan cum să-i mărturisească dorinţa. S-a ridicat mototolind faţă de masă, şi a bodogănit, îmbujorându-se:
— Nu ştiu… Poate ca… Ştii tu, eu… Eu aş fi vrut să-ţi spun mai demult… Eu vreau un copil de la tine, fermecătoarea mea zeiţa!
Elena a mers către soţul ei, Ivan. Din ochii-i luminaţi de iubire s-a rostogolit pe obrazul îmbujorat o lacrimă. Şi-a sprijinit o mână pe umărul lui Ivan şi l-a învăluit cu respiraţia fierbinte.
«Ahh, ce noapte! Şi ce dimineaţă! Ş-apoi ce zi! Ooo, cât de minunat este să trăieşti alături de o zeiţă!», a cugetat Ivan, îmbrăcându-şi de plimbare cel de-al doilea nepoţel.
(…)
Cu propriul său gând, a sa fericire şi-a zămislit-o, Ivan. Din soţia lui a făcut o zeiţă şi s-a schimbat el însuşi. Totuşi Dumnezeu l-a ajutat pe Ivan.
— Când?
— Încă de pe când Dumnezeu i-a dat totul fiecăruia, de pe când a gândit la crearea omului. «Fiul Meu, tu veşnic eşti şi făr’ de sfârşit. În tine ale tale vise creatoare dăinuiesc.»
Visele creatoare se afla în fiecare om. Întrebarea este doar: spre ce sunt orientate ele? Şi cât este de puternic gândul şi energia gândului în fiii şi fiicele Lui, care trăiesc astăzi pe Pământ?
Dumnezeu a creat lumea în care trăim noi prin visul şi energia gândurilor Sale. A creat omul, i-a dat deplină libertate de acţiune şi ne-a înzestrat, pe fiecare din noi, cu cea mai înaltă energie, energia gandului creator.
La ce vă stă gândul astăzi?
